Două poveşti despre cum se pierde libertatea şi cum devine lipsa libertăţii dezirabilă…
Mi-a atras atenţia de curând afirmaţia unui fost ministru al Educaţiei, Mircea Miclea, în cadrul unui interviu la Marius Tucă Show.
M.Miclea: “Cel mai trist e că suntem un popor care preferă siguranţa în locul libertăţii. 80% dintre români declară că pentru siguranţa lor, renunţă la libertate”
Şi mi-a adus aminte de povestea de mai jos:
Profesorul universitar Marcel Căpraru povestește cum într-o zi, aflat în tren, a pus în fața călătorilor din compartimentul în care se afla opțiunea de a alege, metaforic, între o viață de bou și una de cerb:
“Mi-am amintit această întâmplare acum vreo câțiva ani într-un compartiment de tren, când, un individ la vreo cincizeci de ani, fost maistru la Electoputere, disponibilizat ca mulți alții din România cu o sumă frumușică de bani, își plângea soarta. Avea, spunea el, pământ mult în zona Balș, dar nu-l mai angaja nimeni. Încet-încet, cei din copartiment începeau să-i dea dreptate: era mai bine pe vremea comunismului, nu aveai ce cumpăra dar aveai serviciu. Revoluția asta numai necazuri ne-a adus. Ce să faci cu libertatea?
Atunci am intervenit în discuție amintindu-mi povestea tabloului și făcând o comparație între bou și cerb. Boul e un animal cu stăpân. Are adăpost, are hrana asigurată, în fiecare dimineață e înjugat la car sau la plug și muncește. Cu cât își face datoria mai bine cu atât primește o rație de fân sau de coceni mai mare. Cu cât e mai ascutător și se opintește mai tare cu atât e mai bine îngrijit. Dacă lenevește are parte de bici. Nu are grija zilei de mâine. Mâine e la fel ca astăzi, la fel ca ieri și ca în toate zilele. Doarme liniștit, pe coadă. Spre deosebire de bou, cerbul nu are un adăpost. Hrana și-o procură singur. Nu e sigur că o poate găsi și mâine. Nu e ferit de pericole, trebuie să fie mereu în alertă, treaz, să decidă singur. Și, mai e o deosebire: cerbul e liber, totul depinde de el, boul are stăpân, e dependent, e sclav. Când nu mai poate munci sau când stăpânul nu mai are nevoie de el, soarta lui e la mila stăpânului. Scopul boului nu e să-și găsească hrana, e să-și caute stăpân care să-l hrănească.
L-am întrebat pe individ după ce i-am expus această metaforă: Între o viață de bou și una de cerb, pe care o alegi? De fapt, întrebarea era adresată tututror. Încet-încet, după o perioadă de tăcere, au reînceput discuțiile. Și, spre uimirea mea, deși se vedea în glasul celor din compartiment o undă de regret, concluzia cvasi-generală a fost că viața de bou e preferabilă celei de cerb. Cum s-a ajuns aici?”
Următoarea poveste arată cum s-a ajuns aici:
Cum se capturează porcii sălbatici
“Pentru a captura porcii sălbatici, mai întâi se caută un loc în pădure unde merg de obicei porcii sălbatici, iar acolo se pune zilnic puțin porumb pe pământ.
Așadar, porcii sălbatici vin în fiecare zi să mănânce porumbul “gratis” și, când se obișnuiesc să vină zilnic, construiești un gard în jurul locului unde s-au obișnuit să mănânce, câte o parte pe rând…
Când se obişnuiesc cu o parte a gardului, se întorc să mănânce porumbul, iar tu construieşti altă parte a gardului… Se obișnuiesc din nou și mănâncă din nou.
Construiești gardul în jur, puțin câte puțin, până instalezi patru laturi ale gardului în jurul porcilor. În cele din urmă instalează o poartă pe ultima parte.
Porcii sunt deja obișnuiți cu porumbul gratis și gardurile, și astfel încep să vină singuri prin intrare. Atunci închizi poarta și capturezi tot grupul. Atât de simplu, pas cu pas, până în ultima secundă porcii își pierd libertatea. Încep să alerge în cerc în interiorul gardului, dar sunt deja la închisoare.
După aceea, încep să mănânce porumbul gratuit. Se obișnuiesc atât de mult încât uită cum să vâneze singuri, și de aceea acceptă sclavia.
Chiar și ei sunt recunoscători răpitorilor lor și, generații întregi merg fericiți la abator. Nici măcar nu realizează că mâna care îi hrănește este aceeași care îi omoară.”
În ultima vreme am dat peste mai mulţi oameni care se tem de natură! Le place să stea o oră, două, dar fug repede la adăpostul unei clădiri, în spatiu împrejmuit.
Viaţa în spaţiile închise de la oraş ne-a făcut dependeţi şi înfricoşaţi de exterior. Ne-a făcut să căutăm confortul locuinţei la oraş, care vine la pachet cu tot felul de restricţii de mişcare şi de aprovizionare, cu aer artificial şi cu alimente împachetate şi departe de natural, în locul libertăţii de a trăi în natură, în spaţiu larg şi cu aer curat, dar care presupune un efort de a conlucra cu natura şi de a obţine roadele ei.
Morala?
Anul 2020 ne-a făcut doar să vedem unde ne aflăm: gardurile sunt ridicate, poarta e montată. Mai este doar un pas până vor închide poarta!
Ce alegeţi? Să fiţi bou sau cerb? Liber sau în siguranţă?